Auzi cum linistea urla in capul tau si iti imobilizeaza orice posibila miscare a trupului. Devii din ce in ce mai nelinistit,iar muschii ti se incordeaza tot mai tare cu fiecare secunda care se scurge din timpul ramas. Pulsul ti se accelereaza treptat si simti acea tensiune nefireasca ce se stabileste in interiorul tau,lasandu-ti aceeasi senzatie groaznica pe care nu o poti descrie in cuvinte.Esti singur din nou,fara vlaga,fara speranta la doua maini care sa te ridice din aceasta prapastie pustie in care ti-a cazut sufletul. Acum,cand nu e nimeni aici,cand linistea domneste nestingherita,te poti scufunda in propriile tale ganduri,inecandu-te in intensitatea lor. In minte iti rasuna ecoul surd al celor patru pereti goi,ingalbeniti de vreme,intre care ai ramas captiv de cand nu mai ai nimic altceva in afara de umbra propriilor pasi.Simti cum te sugruma cu o forta inexplicabila. Aceasta singuratate iti goleste pieptul de aer si te lasa la pamant,fara suflare si fara posibilitatea de a te apara in vreun fel.N-ai cu cine sa iti imparti durerea care te secatuieste de viata,nu poti sa te agati de nimic ca sa iesi din stransoarea acestei stari care-ti rapeste pacea interioara. In capul tau se-aude acelasi refren al tacerii care-ti genereaza o stare continua de neliniste si o avalansa de fiori meniti sa-ti aduca sufletul in genunchi.Aici esti doar tu. Singur. Confuz. Dezorientat si cu gandurile vraiste.Nu te mai regasesti pe tine,cel fericit,cel de odinioara,cu atat de multe sperante si visuri,cu dorinte si determinare.Acum esti doar tu,cel fragil,cu limite si temeri,cel lipsit de curaj si incredere in sine.In asta te transforma singuratatea. Intr-un trup gol,fara inima si fara sentimente. Intr-un suflet pustiu ce hoinareste,zadarnic,prin intunericul propriilor ganduri.

Reclame

3 gânduri despre “Ecoul singurătății

  1. Acum vine randul meu, ca dimineata ma oprisem cu umbra in gat…
    „Pe cand toate pareau clare si singuratatea devenise stapana necontestata a peretilor mei, mi-am ridicat privirea spre tavan, care de fapt, era o umbra in forma de om. Statea intr-o parte si ii vedeam pieptul inspirand si expirand. Peretii singuratatii mele se topeau treptat si ma regaseam din nou in punctul in care puteam alege. Am ales! Mi-am intins palmele spre trupul cu pieptul plin de aer si mi-am simtit fiinta ca il umple. Eram eu, un eu care ma asteptam de mult, spre o implinire care vine intotdeauna dupa singuratate”.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s