Ecoul singurătății

Auzi cum linistea urla in capul tau si iti imobilizeaza orice posibila miscare a trupului. Devii din ce in ce mai nelinistit,iar muschii ti se incordeaza tot mai tare cu fiecare secunda care se scurge din timpul ramas. Pulsul ti se accelereaza treptat si simti acea tensiune nefireasca ce se stabileste in interiorul tau,lasandu-ti aceeasi senzatie groaznica pe care nu o poti descrie in cuvinte.Esti singur din nou,fara vlaga,fara speranta la doua maini care sa te ridice din aceasta prapastie pustie in care ti-a cazut sufletul. Acum,cand nu e nimeni aici,cand linistea domneste nestingherita,te poti scufunda in propriile tale ganduri,inecandu-te in intensitatea lor. In minte iti rasuna ecoul surd al celor patru pereti goi,ingalbeniti de vreme,intre care ai ramas captiv de cand nu mai ai nimic altceva in afara de umbra propriilor pasi.Simti cum te sugruma cu o forta inexplicabila. Aceasta singuratate iti goleste pieptul de aer si te lasa la pamant,fara suflare si fara posibilitatea de a te apara in vreun fel.N-ai cu cine sa iti imparti durerea care te secatuieste de viata,nu poti sa te agati de nimic ca sa iesi din stransoarea acestei stari care-ti rapeste pacea interioara. In capul tau se-aude acelasi refren al tacerii care-ti genereaza o stare continua de neliniste si o avalansa de fiori meniti sa-ti aduca sufletul in genunchi.Aici esti doar tu. Singur. Confuz. Dezorientat si cu gandurile vraiste.Nu te mai regasesti pe tine,cel fericit,cel de odinioara,cu atat de multe sperante si visuri,cu dorinte si determinare.Acum esti doar tu,cel fragil,cu limite si temeri,cel lipsit de curaj si incredere in sine.In asta te transforma singuratatea. Intr-un trup gol,fara inima si fara sentimente. Intr-un suflet pustiu ce hoinareste,zadarnic,prin intunericul propriilor ganduri.

Cufăr cu memorii

O petală uscată, căzută dintr-un jurnal vechi,cu pagini prăfuite de trecerea cumplită a vremii,îmi trezește o avalanșă de amintiri vagi,stinse-n întunericul ce domnește-ntre noi de când am ridicat zidul indiferenței. Mă-ndrept, tăcută,spre podul amintirilor din suflet și găsesc acolo un cufăr cu memorii, învelit cu un strat prea gros de praf al uitării,cu pânze de speranțe croite în timp și îmbibat într-o baltă de iluzii.Acest cufăr plin cu amintiri despre un „noi” ce forma cândva un întreg,acum destrămat, îmi reaprinde în străfundul inimii scânteia iubirii care ne-a unit altădată.Îl deschid cu grijă,de teamă să nu strivesc ultimele noastre memorii,de frică să nu dispari definitiv din albumul sufletului meu care te păstrează ca pe-o amintire vie, neprețuită.Încep prin a-mi aminti de ziua în care ai smuls o rază de soare și mi-ai pus-o în viață, ca să-mi lumineze mereu drumul spre tine.Apoi mi-ai picurat bucurie în inimă și ai sădit o adevărată grădină de sentimente pe care o udai zilnic cu iubire,dorindu-ți să crească, să devină mai puternică și mai frumoasă.Ai rupt bucăți din stele doar pentru că știai că sufletul meu tânjește după ele, pentru că mă vedeai în fiecare seară cum le privesc cu iubire și cu un fel de regret în privire. Întotdeauna mi-ai făcut pe plac și,știind că iubesc fluturii,ai adus cel mai mare și frumos roi la mine-n stomac,unde ei au crescut și s-au înmulțit cu fiecare moment petrecut cu tine. Îți mai amintești momentul în care, pentru prima dată,mi-ai deschis porțile către tot ceea ce lumea avea mai frumos și bun?Când ai făcut o adevărată operă de artă din viața mea,până atunci pustie și fără culoare?Când ai cules toate zâmbetele lumii ca să mi le dăruiești mie, spunându-mi că doar pe fața mea ar străluci?Aceste amintiri apuse lovesc, nemiloase, în pereții sufletului meu,se zbat să iasă ca să-mi elibereze interiorul, să oprească furtuna care mi-a alungat pacea lăuntrică. Printre atâtea emoții răvășite și sentimente împrăștiate, găsesc,la fundul lăzii amintirilor,un ghem încurcat în care zac toate clipele grele ale existenței noastre ca și întreg.Mi-e teamă să-l ridic de pe locul acela înnegrit de durere,mi-e frică să nu răscolesc printre gânduri și să ajung la ziua-n care, îndepărtându-ne unul de celălalt,am construit un zid între noi din cea mai puternică indiferență.Mă cutremur la ivirea acestui gând și cobor,speriată,din podul amintirilor.La o clipire apăsată și-ndelungă a ochilor,zăresc,din nou,petala generatoare de amintiri.O ridic încet și o pun înapoi în jurnalul învechit de unde aparține.Apoi îl arunc într-un raft cu o singură mișcare a mainii și îmi doresc să pot arunca trecutul cu aceeași ușurință cu care mă lepăd de-această bucată din el.

Acolo unde stelele strălucesc

Aș da o fugă acolo unde stelele sunt mai aproape,unde forța de strălucire străpunge linia orizontului,acolo unde le-aș putea asculta cum cântă versuri de dor.Mi-as întinde mâna pana la ele că sa le-ating,să le mângâi și să le-aprind mai tare cu scântei de iubire.Aș fura o văpaie de-ale lor și aș păstra-o pentru eternitate.Mi-aș spune povestea fără să-mi fie teamă că la final am să fiu judecată sau învinovățită.Le-aș spune despre ochii lui și despre cât de mult se-aseamana cu ele.Aș îndrăzni să vorbesc despre cât de mult iubesc sa le privesc împreună cu el,în nopțile senine de vară.Le-aș cere să-mi îndeplinească dorințele despre noi.N-aș vrea să cadă de pe cer pentru mine,aș vrea să rămână sus și să strălucească cu putere pentru amândoi.Le-aș ruga să-i șoptească din când în cand cât de mult îl iubesc și cât îmi e de dor de clipele noastre fericite, în care luna ne devenea felinar.Le-aș spune mii de povesti despre viața de pe Pământ.Le-aș mărturisi cât de mult le iubesc și cât îmi place să le observ fiecare licărire.Le-aș cere să-mi păstreze un loc pe bolta cerească pentru ziua în care mă voi alătura lor.Le-aș implora sa mă învețe cum să iubesc mai sincer și cum să trăiesc mai frumos.Le-aș cânta melodii de iubire și le-aș arăta cum e să te îndrăgostești,spunându-le despre zâmbetul lui.Le-aș lăsa să-l cunoască și să le devină drag.Le-aș ruga să-mi spună mai multe despre sufletul lui și despre ceea ce simte.Le-aș spune că nu sunt deloc bine fara el,deși mă mint de fiecare dată.Aș plânge în fața lor,mi-aș descarca sufletul de amărăciune,iar ele m-ar mângâia.Ele m-ar iubi și mi-ar ocroti inima.Mi-ar fi lumina in lipsa lui,mi-ar fi caldura când el e departe.Poate ar umple cumva golul imens din interiorul meu.Le-aș mulțumi și le-aș strânge-n brațe…dac-aș putea s-ajung acolo unde stelele sunt mai aproape…

Necesitate…

Și când îmi e atât de dor de tine încât simt că pieptul mi se rupe , cum aș putea să mă opun , spunându-i inimii că tu nu ești și că nu vei fi? Cum să mi te smulg din suflet , când rădăcinile tale sunt atât de adânc prinse în ființa mea?Cum să te uit , când mi-ești gândul cel de toate zilele?Și cum să nu am nevoie de tine , când ești aerul necesar sufletului meu pentru a trăi , când ești hrană pentru inimă în aceste zile de foamete din interiorul meu?

Doar o eternitate-ți cer

​Clădește-mi lumea din nou. Ia-o de la început,cu fundația,iar apoi, cărămidă cu cărămidă, construiește-mi un templu in care sa ne trăim fericirea.Umple-mi zilele de tine, promite-mi că nu te vei goli vreodată de mine.Paradisul meu e o cetate în ruine atunci când tu nu ești sa îi dai un sens.Transformă-mi,tu,toate bucățile sfărâmate într-un întreg mult mai puternic,mult mai rezistent.Rămâi,nu pleca așa curând,căci fericirea m-ar părăsi și ea daca tu ai pleca.Ce sa fac sa te readuc înapoi?Să rup cerul,să despart oceanele,să sting toate focurile lumii,să opresc ploile din căderea lor,să usuc mările,să mut munții, să iau luna de pe cer,să rup o bucată din soare,să număr toate stelele,să aliniez planetele,să creez un alt univers,să mă arunc în toate zările,să mă înec în lacrimi sau să mă scufund in acest abis in care am căzut după ce ai plecat?Spune-mi,tu,ce să fac pentru a te întoarce?Cum să îți spun că te iubesc când tu nu mă asculți?Să îți scriu in toate limbile lumii,pe toate nisipurile,în toate zările și mările și stelele,să îți scriu pe cer,in noapte,in soare,in inima mea vrei să îți scriu?Plouă acum afară,dar și în suflet. Afară plouă de azi, în suflet plouă continuu de când ai plecat. Afara se va opri,in suflet va continua și va durea și îmi va secătui ochii de lacrimi.Aș vrea să îți spun atâtea,să îți dezvalui fiecare mic secret,fiecare cuvânt și fiecare sentiment pe care le trezești în mine.Nimic nu sunt dacă tu nu ești. Tu îmi dădeai un sens,tu făceai să prindă culoare lumea,tu dădeai formă la tot ce-am văzut frumos.Tu erai in spatele a tot ce-mi trezea un zâmbet,căci tu erai și fericire și iubire și speranța la mai bine.Tu erai aerul pe care voia ființa mea sa il respire,erai hrană pentru suflet,erai leac pentru inimă.Dar tu m-ai părăsit.M-ai abandonat pur și simplu.Atunci mi-ai transformat sufletul în epavă și mi-ai tăiat toate rădăcinile prin care mă hrăneam din tine.Atunci ai refuzat să mai fii al meu și să mă ajuți să infloresc.Atunci mi-au crescut spini in jurul inimii,iar frumusețea sufletului s-a deteriorat.Acum aștept să te întorci și să dai la o parte toți ghimpii.Înca te aștept în serile senine,te aștept să revii. Te aștept la apusuri. Aș vrea să vii la răsărituri. Te rog sa te-ntorci la amiază. Să stai serile. Să îmi fii nopțile. Iar diminețile să mi le luminezi tu,cu ochii. Pentru că ochii tai sunt lumină,sunt iubire,sunt alinare pentru tot ce-i al meu. Și pentru că zâmbetul tău a devenit slăbiciune pentru ochii mei care tânjesc după tot ce-i al tău.Cere-mi orice, imposibilul de-ai vrea,dar te rog… nu mă obliga să mă descurc în lipsa ta.

Sufletul mi-e legat de tine.

Îți cer doar să rămâi.

Ieri,azi și mâine.

O eternitate.

Și poate înc-o zi.

Gânduri despre un „noi” apus

Învelește-mi inima cu pătura aia de iubire pe care mi-ai promis-o în zilele noastre bune. Acoper-o de tot, astfel încât să îi fie mai degrabă cald, decât să-i fie frig de tine. Mai șoptește-mi cu ploaia câteva versuri din cântecul iubirii ce ne-a făcut inimile să bată la unison. Sărută-mi cu vântul umerii goi… și inima… și sufletul, goale acum de tine. În urma noastră n-a rămas decât un șir de amintiri care dispare încetișor, pălind în întunericul vremurilor mele fără tine. Eu n-am iubit doar cu inima, am iubit cu întreaga ființă și n-am ezitat să ofer totul din ea, iar acum… am ars toată, din temelii și până în străfundul trupului. Tot ce-a rămas din mine e scrum , cenușă și praful amintirilor de atunci, pribeag și el, spulberat de vântul unei dureri ce dăinuie înăuntrul meu.
Ecoul trist al gândurilor încă răsună, asurzitor, în trupu-mi pustiu, bântuit de amintirea ochilor care mi-au incendiat sufletul cu flacăra lor. O simt ca pe-o fantomă a trecutului captivă între zidurile dărâmate ale ființei mele, bântuindu-mi fiecare vis și amintindu-mi de-acele zile în care iubirea ne era vie.
Mi-e dor de clipele-n care mi-erai dulcea nebunie, în care mâinile tale desenau contururi suave în mâinile mele, acele clipe-n care eu nu puteam vedea arta fără tine, iar tu nu puteai vedea lumea fără mine. Și-am încercat, în lipsa ta, să redevin eu , să-mi înec durerea și amărăciunea sufletului într-un pahar de cuvinte dulci, să le îngrop pe toate în arta mea, dar arta mea nu mai era artă fără tine. Era doar un alt eșec, un haos, o încercare disperată de regăsire a acelui strop de inspirație pe care inima îl căuta în încordare de când tu nu mai erai muza mea. Și mi-am pictat, de-atunci, zilele numai în nuanțe reci, căci reci deveniseră toate de când nu mă mai încălzeai cu iubire. Culorile vii au murit și ele odată cu noi, iar sufletul meu a devenit gri, asemeni unei bucăți de metal, rece, dură, tăioasă, fără culoare, fără viață și fără tine.
Acum, după ce ne-a ars atât de tare iubirea, după ce n-a rămas din noi nimic altceva decât scrum și fumul gros al uitării, aștept să renaștem din cenușă precum pasărea Phoenix și să readucem la viață iubirea ce ne-a amestecat sufletele până când au devenit unul singur.