Aripi

Am simțit iubirea venind spre mine așa cum valurile mării se grăbesc se atingă din nou țărmul, să stingă focul nisipului fierbinte care așteaptă cu nerăbdare răcoarea apei. Am simțit cum mă trage spre ea, cum mă ademenește cu acel chip blând care îmi promitea o fericire veșnică. Mi-a fost atât de greu să mă apropii, de teamă să nu mă scufund în profunzimea sentimentelor, de frică să nu-mi las sufletul în ghearele acelei iubiri din strânsoarea cărora n-aș mai fi reușit să mă eliberez. Și chiar dacă aș fi reușit să scap, știam că n-aș mai fi fost niciodată „eu”, căci dragostea lasă întotdeauna semne asupra ființei ,deși rănile se vindecă mai devreme sau mai târziu. Am știut că aș putea să ard,că riscam să-mi trimit sufletul în închisoarea unor gânduri nocturne ori să-mi înec întreaga existență într-un ocean de tristețe, dar totuși m-am apropiat. A fost pentru prima oară în viața mea când am ales să mă pierd în ceva ce îmi părea a fi un paradis, atât de sus, de neatins, atât de greu de ajuns la porțile sale. Îmi vedeam acolo dragostea toată, vedeam chipul lui senin, îi vedeam zâmbetul și ochii, îi auzeam vocea implorându-mă să fac mai mulți pași, să mai urc o treaptă, să mă îndrept spre acel ceva care m-ar fi putut ridica deasupra norilor. M-am apropiat și mai mult, orbită de gândul că el m-ar putea învăța să zbor deasupra a tot ce simțeam că mă ține la pământ și nu mă lasă să mă ridic. Și-așa a fost. Mi-a oferit cea mai frumoasă pereche de aripi și mi-a arătat cât de minunat e să te înalți în dragoste, câtă fericire poți simți în momentul în care, ținându-l strâns de mână, îți iei zborul și urmezi calea iubirii, îndreptându-te spre locul în care nu există nimic altceva în afară de „tu” și „el”. Am trăit atât de frumos dragostea pe care am găsit-o în sufletul lui, simțind-o în fiecare celulă a trupului și în toate colțurile sufletului meu. Mi-a acoperit inima cu un văl de fericire,astfel încât să nu mai poată vedea pe altcineva în afară de el. Am știut că eram fericită cu adevărat în momentul în care ochii mei vedeau o mulțime de chipuri în jur, însă inima vedea unul singur.

Mi-aș putea scrie fericirea pe aceste pagini fără să vreau să mă opresc, dar despre fericirea lui nu aș putea să scriu nici măcar un cuvânt. Eu știu că i-am oferit toată iubirea pe care am avut-o, că i-am dat tot ceea ce sufletul meu a păstrat ascuns, dar nu știu dacă i-am oferit fericire. Dacă ar fi fost fericit, poate nu mi-ar fi tăiat aripile cu atâta cruzime, poate nu m-ar fi lăsat să cad de la o astfel de înălțime, izbindu-mă de realitate, poate m-ar fi prins de mână înainte să ating solul. Dar m-a lăsat să cad, mi-a luat aripile și a plecat. A plecat fără să privească înapoi, fără să-i pese de sufletul meu care se afla la pământ, în imposibilitatea de a face față unor astfel de răni. A plecat mult prea grăbit și nu mi-a oferit dreptul la răspunsuri, iar eu am rămas cu întrebări care încă mă macină , mă ard și mă chinuie nu numai în singurătatea nopților, ci mai ales în hărmălaia zilelor.

Acum, în timp ce mâinile mele scriu ceea ce sufletul nu poate spune, inima tresare la gândul că aș fi putut alege altfel, că aș fi putut decide să nu mă avânt atât de tare încât să-mi condamn sufletul la o asemenea pedeapsă, să-l arunc în temnița durerii de unde să nu mai poată simți nicio rază de bucurie. Însă, mai presus de orice durere simțită vreodată, sufletul meu își găsește puterea să privească dincolo de tot ce l-a rănit. Iar acolo, oricât de departe ar fi de prezent, mă vede pe mine, o ființă care a avut curajul să se piardă în ceva ce și-a dorit cu adevărat, o ființă care , deși știa că ar putea să ardă, s-a lăsat ghidată de focul unei iubiri mult prea mari, mult prea puternice pentru a o ține în frâu de una singură.

Reclame

Roiuri de fluturi

E primăvară peste tot și nu mă refer la anotimpul de-afară.E primăvară în noi, peste sufletele noastre domnește căldura, iar în jurul inimilor ne-au crescut flori de iubire, cu petale ce-am jurat că nu vor cădea niciodată.Ne plouă cu soare și ne inundă cu liniște, ne-aduce valuri de emoții și roiuri de fluturi, ne clatină deasupra unui cer mult prea limpede și-apoi ne scufundă într-o mare de visuri albastre, infinite, toate despre mine, toate despre tine, toate despre noi. Te privesc și nu-ți pot vedea chipul, sunt prea mulți fluturi în ochii mei , în jurul tău și oriunde te-ai afla. Nu știu dacă tu mi-ai oferit din fluturii tăi sau dacă eu ți-am oferit prima, dar știu că ai mei se-nmulțesc de fiecare dată când îmi plec urechea spre pieptul tău și îți aud inima cum cântă. Ai mei se joacă prin stomac de fiecare dată când tu îmi apari printre gânduri și,asemeni unui ștrengar, îmi furi liniștea zilelor și a nopților. Sunt mii de fluturi în interiorul meu.Îi văd, îi simt și îi aud cum se zbat atunci când ești lângă mine și-mi pictezi un cer mai senin, cu stele mai aprinse și fără urmă de nori.Văd toți fluturii lumii adunați la un loc într-un ghemotoc de iubire, te văd pe tine , prins în mijlocul furtunii mele de sentimente, agățați unul de celălalt, de frică să nu ne pierdem prin haosul care ne-ar putea înghiți în lipsă de noi. Te văd pe tine și îmi ajunge ca să zâmbesc nu doar  zi, ci o întreagă lună, o lună plină,o lună nouă,o semilună și-n toate celelalte faze ale lunii. Te privesc pe tine și mă văd pe mine, întreagă, fericită, fără părți lipsă și dezbrăcată… de frici, de răni și de orice am simțit înainte de tine.

Prea multe ziduri

Zidurile sunt construite pentru a nu putea fi doborâte cu ușurință,pentru a putea rezista trecerii subite a vremii și pentru a fi de neclintit în fața furtunilor.La fel se întâmplă și cu acei oameni care, din diferite motive, ridică în jurul lor ziduri imense care să țină la distanță toate dezastrele care li s-ar putea abate asupra sufletelor , devenite mult prea fragile în urma ploilor reci care le-au inundat cu tristețe. Sunt clădite prea multe ziduri și sunt prea înalte pentru a putea trece de ele, sunt greu de distrus și imposibil de privit dincolo, unde se află un suflet captiv între pereții goi ai trupului. Un suflet blând care privește cu teamă către lumea de afară, de frică să nu-i fie descoperit adăpostul sau cunoscute slăbiciunile care l-ar putea face atât de vulnerabil.Aceste ziduri n-ar putea fi construite dacă nu ar exista oameni care să contribuie la ridicarea lor.Fiecare cărămidă adăugată reprezintă răutățile și cuvintele tăioase cu care oamenii aruncă dintr-o parte într-alta, lovind în suflete la fel de dur ca niște pietre.Însă, există și oameni care, după ce au reușit să vadă strălucirea din spatele zidurilor, luptă cu mâinile goale pentru a doborî pereții triști , aparent indestructibili, care umbresc existența unei ființe firave. Luptă pentru că ochii lor văd frumusețea și fragilitatea ascunse atât de bine, acoperite cu o cortină de piatră și păstrate departe de privirile celorlați. Aceștia sunt oamenii care vor putea înlătura nu numai zidurile puternice , ci și temerile, cicatricile , urmele și toate acele amintiri care scufundă sufletul , îl îngenunchează și-l țin captiv în spatele unor gratii, unde parcă și lumina se teme să pătrundă cu razele ei calde. Luptă pentru ca , la final ,după prăbușirea zidurilor , să iasă la iveală un suflet frumos, plin de iubire și vindecat de rănile adânci și mult prea usturătoare ale trecutului.

 

”Without walls , you are the most beautiful human I have ever seen.”

„Acasă” e mai mult decât un cuvânt

Vine o vreme când, ne întindem aripile încet si ne luăm zborul, lăsând în urma noastră o casă mult prea goală, părinți sau bunici nostalgici și un ecou răsunător al unor glasuri blânde ce imploră să ne reîntoarcem acasă.Plecată fiind de o bună bucată de timp din sânul familiei, gândul îmi fuge deseori la părinți, la ochii triști ai tatălui meu și la vocea tremurată a mamei în momentul în care trebuie să plec din nou de acasă, lăsându-i pe același peron pustiu pe care mă așteaptă, parcă neclintiți, până atunci când mă voi întoarce.Pentru mine, „acasa” e mai mult decât un cuvânt și nu reprezintă doar un loc, „acasă” e bucuria unor brațe care mă strâng la piept, e liniștea în care sufletul meu își calmează zbuciumurile.Sunt toți acei oameni care mi-au modelat caracterul, care mi-au oferit o educație și mi-au plantat iubirea în inimă astfel încât rădăcinile ei să nu se desprindă niciodată de locul în care a crescut și s-a dezvoltat atât de armonios.Sunt amintirile adânc întipărite în inima mea, emoțiile simțite de-a lungul vremii, sentimentele care au luat naștere încă din primii ani de viață și cel mai important, „acasă” sunt eu, sunt părțile din mine care rămân în spatele ușii chiar și atunci când trebuie să plec, e tot ceea ce las în urmă , tot ceea ce iubesc.Pentru că acolo se află iubirea necondiționată, acolo găsesc căldură indiferent de anotimp, acela e locul în care mă caut atunci când mă simt pierdută și nu mă mai regăsesc, e locul în care dragostea părinților îmi poate vindeca orice rană și locul în care copilul din mine se simte liber să se manifeste, fără vreo restricție din partea adultului care devin.Acum, deși fizic mă aflu departe de tot ce înseamnă „acasă”, sufletește, păstrez aproape de mine toate clipele care îmi amintesc și mă leagă de oamenii aceia fără de care aș simți că nu aparțin niciunui loc de pe acest pământ, în lipsa cărora casa n-ar fi nimic altceva decât un spațiu gol și fără viață.

Pagini albe

 

Am încercat să-mi scriu trăirile și sentimentele pe-o bucată de hârtie , să aleg câteva cuvinte prin care să pot exprima ceea ce simt, însă mâna mea n-a fost în stare să ducă până la capăt această acțiune aparent simplă,dar totuși complicată.Deși scrisul e vital pentru mine și-mi curge prin vene,trimițând cuvintele direct din inimă pe foi,brusc,m-am trezit cu un gol imens pe dinăuntru care îmi blochează orice mișcare a mâinii.E mult prea adânc,iar cuvintele și frazele mele se scufundă încet, înecându-mi gândurile în profunzimea unui pustiu fără sfârșit.E gol sufletul,e goală și pagina, căci în lipsă de emoții nu mă simt în stare nici măcar să mâzgălesc un început de gând.Nu pot schița nici măcar o tresărire a sufletului, căci îl simt amorțit, prea plin de-acest gol.M-am trezit în neant și mă simt pustiită precum o ruină în bătaia vremii , pierdută precum o corabie scufundată în adâncurile oceanului, răvășită ca după o furtună devastatoare.Mă simt,dar nu mai simt nimic.Tot ce-am simțit vreodată s-a prăbușit în pustiu,iar eu am rămas dezbrăcată de sentimente.Inima nu-mi mai pulsează cuvinte,iar venele sângerează în lipsa lor.Nu mai pot scrie cu aceeași inspirație care obișnuia să-mi umple sufletul,căci inspirația mea s-a transformat într-o expirație greoaie care-mi golește interiorul de tot ce înseamnă „viață”.

Bucata mea de suflet

L-am căutat în jur,printre milioane de fețe,de zâmbete și de ochi, negăsind sufletul acela care avea să-l întregească pe al meu.L-am căutat până când, ajunsă la capătul puterilor,am renunțat la a mă uita în jurul meu după o imagine pe care nici eu nu o cunoșteam. Abia mai târziu am înțeles că el trăia în mine încă de la început,ca noi eram acele suflete pereche modelate în același fel,din același praf magic. Am înțeles că nu era de datoria mea să îl caut pe el și nici a lui să mă găsească pe mine. Noi doi trăiam unul prin celălalt, împărțeam același suflet și ne hrăneam inimile cu o singură iubire,chiar dacă fizic nu ne cunoșteam. Eram suflete pereche și,fara sa știm,comunicam prin acea legătură care avea să ne aducă împreună la momentul potrivit.

Ecoul singurătății

Auzi cum linistea urla in capul tau si iti imobilizeaza orice posibila miscare a trupului. Devii din ce in ce mai nelinistit,iar muschii ti se incordeaza tot mai tare cu fiecare secunda care se scurge din timpul ramas. Pulsul ti se accelereaza treptat si simti acea tensiune nefireasca ce se stabileste in interiorul tau,lasandu-ti aceeasi senzatie groaznica pe care nu o poti descrie in cuvinte.Esti singur din nou,fara vlaga,fara speranta la doua maini care sa te ridice din aceasta prapastie pustie in care ti-a cazut sufletul. Acum,cand nu e nimeni aici,cand linistea domneste nestingherita,te poti scufunda in propriile tale ganduri,inecandu-te in intensitatea lor. In minte iti rasuna ecoul surd al celor patru pereti goi,ingalbeniti de vreme,intre care ai ramas captiv de cand nu mai ai nimic altceva in afara de umbra propriilor pasi.Simti cum te sugruma cu o forta inexplicabila. Aceasta singuratate iti goleste pieptul de aer si te lasa la pamant,fara suflare si fara posibilitatea de a te apara in vreun fel.N-ai cu cine sa iti imparti durerea care te secatuieste de viata,nu poti sa te agati de nimic ca sa iesi din stransoarea acestei stari care-ti rapeste pacea interioara. In capul tau se-aude acelasi refren al tacerii care-ti genereaza o stare continua de neliniste si o avalansa de fiori meniti sa-ti aduca sufletul in genunchi.Aici esti doar tu. Singur. Confuz. Dezorientat si cu gandurile vraiste.Nu te mai regasesti pe tine,cel fericit,cel de odinioara,cu atat de multe sperante si visuri,cu dorinte si determinare.Acum esti doar tu,cel fragil,cu limite si temeri,cel lipsit de curaj si incredere in sine.In asta te transforma singuratatea. Intr-un trup gol,fara inima si fara sentimente. Intr-un suflet pustiu ce hoinareste,zadarnic,prin intunericul propriilor ganduri.